La multi ani, Mitica Popescu!

Astazi este ziua de nastere a lui Mitica Popescu, unul dintre actorii mei preferati si unul dintre putinii actorii de geniu din ” vechea garda”  care au mai ramas pe pamant. Maestre, va doresc sanatate, viata lunga si frumoasa si inca multe aparitii la televiziune si la teatru! La multi ani!

Într-un interviu exclusiv acordat „Evenimentului Zilei”,  actorul Mitică Popescu povesteşte despre relaţia lui de dragoste cu Leopoldina Bălănuţă, cea care i-a fost alături 25 de ani.

• 
• Sursa: Răzvan Vălcăneanţu

1 /2.

Unul dintre cei mai charismatici artişti români, Mitică Popescu navighează printre propriile amintiri cu dezinvoltură şi melancolie, recunoscând la final că lumea românească de astăzi îi este mai degrabă străină.

EVZ: Mai există poveşti de dragoste ca aceea pe care aţi trăit-o alături de Leopoldina Bălănuţă?
Mitică Popescu: A fost povestea mea. Am rămas singur. Rudele m-au părăsit, pe rând, m-au părăsit părinţii, socrii, soţia. Şi eu sunt pe ultima sută de metri… Cei cu care colaboram în această viaţă au zis că e mai bine să plece.

Aţi fost 25 de ani împreună…
Acum, pe 15 octombrie, se împlinesc 11 ani de când Poldi s-a dus. Au trecut ca o zi. Chiar în ultima seară petrecută împreună, ea mi-a zis: „Te iubesc atât de mult, încât aş vrea să pleci tu înaintea mea”. Pare, iniţial, că e vorba despre o doză de egoism, dar nu e deloc aşa. E foarte greu când rămâi singur. După ce a murit Poldi, am aruncat toate cronicile, toate fotografiile, pentru că nimeni nu a mai fost interesat de cine a fost Leopoldina Bălănuţă. Când merg la Bellu, zic: „Măi, ce trupă e dincolo!”.

Ca să fii iubit, trebuie să iubeşti

Cum v-aţi cunoscut?
Totul a fost foarte rapid. Eu m-am căsătorit foarte târziu. Am stat înainte, la Piatra-Neamţ, destul de mult, vreo şase ani. Am fost chemat în Bucureşti, am intrat în distribuţia spectacolelor „După cădere”, „Stâlpii societăţii”. Am intrat apoi în rolul logodnicului personajului interpretat de Poldi, în „Matca”, în regia lui Dinu Cernescu. Era în 1974. Atunci ne-am cunoscut mai bine. 

Cum se pregătea Leopoldina Bălănuţă pentru un rol?
Era o mare profesionistă, un intelectual adevărat, nu era leneşă. Când s-au împlinit 100 de ani de la dispariţia lui Eminescu, ea a vrut să facă un recital. Este unul dintre puţinii recitatori din ţara asta care a învăţat cele cinci „Scrisori”. Alături de Iosif Sava, Poldi a pregătit aproape un an acest proiect. A citit tot ce s-a scris despre Eminescu, după aceea a învăţat „Scrisorile”. S-a documentat extraordinar, eu nu cred că aş putea face asta. Poldi era un om foarte respectuos, cabinierele o iubeau, a fost foarte îndrăgită ca director al Teatrului Mic.

Care e secretul popularităţii dv.?
Ca să fii iubit, trebuie să iubeşti. E ca la doctori. Poldi spunea că, dacă nu s-ar fi făcut actriţă, s-ar fi făcut doctoriţă. Teatrul înseamnă dragoste faţă de oameni. Noi avem şansa să fim lăudaţi sau ponegriţi în cronici, lefurile sunt cum sunt în teatru, nu sunt mari avantaje să fii actor. Dar, dincolo de astea, există dragostea pentru profesie. Actoria nu e o meserie, e o profesie. Eu nu sunt artist, eu sunt actor. Sunt destui care apar o dată la televizor şi devin artişti peste noapte. Eu am fost îndrăgostit de actorie. Eu nu am fost nici domn, nici tovarăş, am fost nea Mitică, am fost mai popular.

Exista concurenţă profesională în cuplul dumneavoastră?
În profesia noastră, trebuie să ai parte de două lucruri: de talent şi de şansă. Dacă ai talent şi nu ai şansă, nu faci nimic. Dacă ai şansă fără talent, dispari. La noi, au fost şanse. În relaţia noastră, stăteam pe aceeaşi stradă, dar fiecare era cu drumul lui. Nu am depins unul de celălalt. Asta a fost foarte în regulă. Nu ne făcea foarte multă plăcere să jucăm împreună. Ultimul spectacol în care am jucat se numeşte „Monştrii sacri”, montat de Cornel Todea.

În câte spectacole aţi jucat împreună?
Am jucat în „Turnul Eiffel”, în „După cădere”, în „Matca”. Să vă povestesc ceva emoţionant: pentru faptul că l-a ajutat să-l aducă pe Rebengiuc înapoi în distribuţie, Stere Gulea a rugat-o pe Poldi să-l ajute cu ceva. În final, în filmul „Moromeţii”, când se taie pomul, se aude un bocet. E plânsul lui Poldi…

„CIMITIRUL PĂSĂRILOR”. Împreună cu Dan Condurache, în montarea lui Nicolov Perveli Vili, care a avut premiera în anul 2000

Ce le lipseşte tinerilor actori de astăzi?
Profesionalismul, devotamentul faţă de meserie… Să vă mai dau un exemplu. M-au chemat să predau la o facultate particulară. Am zis despre un student că, dacă nu e bun, nu-l trec. „Ce zici, dom’le, să pierdem bani?”, mi-au răspuns. M-am lăsat păgubaş. Nu mi-a mai trebuit să fiu profesor. Iar tinerii noştri sunt complet iresponsabili… Toată lumea dă vina pe ceva, pe părinţi, pe profesori, dar mai puţin pe ei înşişi. Dacă determini că nu poţi să faci bine ceea ce vrei să faci, te retragi. 

Ce v-a atras la un rol?
Mă străduiesc să înţeleg rolul. Mi-au plăcut piesele cu poveste. Spectatorii, când vin la teatru, ştiu că sunt minţiţi, că Ofelia nu moare, că Julieta nu moare. Ei plătesc ca să fie minţiţi. Aşa că eu, ca actor, trebuie să mint frumos. Asta e strădania mea. Nu-mi place să joc dezbrăcat, eu prefer costumul. Acum nu mai e nevoie de scenograf, că poţi să joci în pielea goală. Eu nu am jucat nicio dată în asemenea spectacole. În rest, am jucat mult, cu plăcere, am avut, în cariera mea, şi câte 11 reprezentaţii într-o săptămână, şi dimineaţa, şi seara. În săptămâna când a murit tata, am avut programate cinci reprezentaţii. Le-am ţinut pe toate.

„Am fost creponat de când mă cunosc”

Credeţi că aţi îmbătrânit frumos?
Am fost norocos că m-a făcut mama urât, că altfel nu ştiam să îmbătrânesc. Cei frumoşi îmbătrânesc greu, se vopsesc, suferă că albesc. Eu am fost creponat de când mă cunosc. Şi în facultate jucam roluri de bătrâni, eram printre cei mai în vârstă. Eu mă uit la mine numai când mă bărbieresc, nu-mi face plăcere să mă uit prea mult la mine. 

Fumaţi mult…
Da, fumez mult, ajung să fumez şi 40 de ţigări pe zi. În profesia noastră, nu poţi să ţii nicio floare, nici animale nu am acasă. Nu-mi place să mănânc. Nu ştiu să fac decât ouă fierte.

Mergeţi la vot în toamna aceasta?
Nu merg la vot. Eu sunt ghinionist, de câte ori am mers la vot, pe cine am votat nu a ieşit câştigător. Îi văd pe politicieni că stau de ani întregi acolo, la putere, şi nu fac nimic. Nu am făcut parte din niciun partid, nu am făcut parte nici din Partidul Comunist. Am stat retras, am stat deoparte de mizeria politică. 

REVOLTĂ. Actorul detestă politica şi că nu va merge la vot
Foto: Răzvan Vălcăneanţu

Unde aţi fost în vacanţă vara asta?
Am fost în Sicilia şapte zile. Mi-a plăcut că e altă lume, un alt decor. 

Aţi mai primit propuneri de a lucra în teatru şi în film?
Joc la Teatrul Mic, numai în „Colonia îngerilor”. Am fost solicitat într -un alt spectacol, dar am refuzat. Am îmbătrânit. În film, mi s-a propus un rol într-o grabă nebună, trebuia să pregătesc un rol în patru zile. Acum se joacă pe „bandă rulantă”, se caută a se plăti cât mai puţin, într-un timp foarte scurt. Nu mai fac orice. Îmi place foarte mult monologul din „Figaro”, în actul 5. Mi-a plăcut foarte mult în facultate: „Sunt leneş din plăcere”.

Cum priviţi serialele?
Ce am eu cu telenovelele? Fiecare face ce vrea. Mie nu-mi mor copiii de foame, că nu-i am. Nu ştiu eu să fac treaba asta.

Povestiţi-mi despre emisiunea „D’ale lu’ Mitică”, de pe TVR 2, care va împlini în curând zece ani.
În emisiunea mea, lucrez cu profesionişti, nu există nicio tentă de vulgaritate. Îmi place echipa, primim multe scrisori. Suntem o echipă mică, ne înţelegem foarte bine. Nu avem nimic cu vulgaritatea care se practică la greu în alte emisiuni.

2004. Alături de Ştefan Iordache, în spectacolul „Alex şi Morris”, la Teatrul Mic

O DRAGOSTE CA-N POVEŞTI

Sub semnul devotamentului şi al singurătăţii

Născut pe 30 noiembrie 1936, în Bucureşti, Mitică Popescu este unul dintre cei mai charismatici actori români. Modest şi cu un farmec personal aparte, actorul poate fi văzut circulând cu metroul sau cu autobuzul, spunând adesea că nu a uitat că s-a născut în „mahala”. A trăit toată viaţa sub semnul unei modestii aparte: îl întâlneai pe stradă, mergând pe jos spre teatru.

A jucat şase ani la Piatra-Neamţ, după care s-a mutat în Bucureşti, fiind chemat să joace la Teatrul Mic.

A jucat şi în numeroase filme, printre care în „Tănase Scatiu” (1975), „Vânătoarea de vulpi” (1980), „Căsătorie cu repetiţie”(1985), „Cel mai iubit dintre pămînteni” (1993). Introvertit, mucalit, cu vorbe aşezate, cu două înţelesuri, rolul lui Cocoşilă din „Moromeţii” (1987) lui Stere Gulea i s-a potrivit ca o mănuşă.

Pe Leopoldina Bălănuţă, marea sa iubire, a întâlnit-o în 1973. Cei doi s-au căsătorit în viaţa reală, în 1977, când el avea 42 de ani, iar ea – 43. Au fost 25 de ani împreună, însă nu au putut avea copii, Leopoldina Bălănuţă fiind o fire mai bolnăvicioasă, suferind numeroase intervenţii chirurgicale.

Actorul mărturiseşte că nu s-a mai gândit nicio clipă să-şi refacă viaţa după moartea neuitatei „Poldi”, deşi singurătatea îi este amară. „E prea tîrziu”, spune el.

Actorul, concluzionează cu amărăciune, că nu ştim să păstrăm şi să respectăm memoria marilor dispăruţi. Un exemplu: înregistrarea video a spectacolului antologic „Doi pe un balansoar”, în care Leopoldina Bălănuţă a jucat sute de reprezentaţii alături de Victor Rebengiuc, a fost ştearsă din arhiva TVR.

„Am jucat mult, cu plăcere. În săptămâna în care a murit tata, am avut programate cinci reprezentaţii. Le-am ţinut pe toate.”  (www. evz.ro)